Pentru toate se „jertfeşte” ecumenismul, dar nu pentru Hristos.

Pentru toate se „jertfeşte” ecumenismul, dar nu pentru Hristos şi pentru vederea păcatelor. O nouă cruce, un nou fel de răstignire: răstignire împotriva Bisericii, răstignire împotriva lui Hristos, antirăstignire în care diavolul e regizorul, iar omul protagonistul. Cui ne răstignim, pentru ce ne răstignim, pentru cine sîngerăm în mîhnirile şi plîngerile noastre? Cui închinăm ostenelile şi grijile noastre? Dacă răspunsurile vin din lumea aceasta şi duc tot spre această lume, atunci crucea pe care o ducem e a lumii şi pentru lume, iar nu aceea a lui Hristos şi pentru Hristos.
Cînd învăţătura şi cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, pun bazele teoretice ale societăţii religioase, atunci să cunoaşteţi că vor să-L înlocuiască pe Hristos, proclamîndu-se sufletelor drept noii idoli religioşi sau sociali sub camuflajul ecumenismului sau a europenizării. Scopul acestora este de a face din muncă şi pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care să trăim şi s ă murim, teologie antihristică prin care umanismul social ia locul lui Dumnezeu. Iar din plămada acestor năzuinţe, societatea zeificată naşte Marele Cenzor de conştiinţe – „Stăpînul Divin” cu drepturi depline ce se revendică astfel „corect, elegant şi legal” peste popoare, înlăturînd discret pe Hristos dintre oameni, trasînd între El şi creştini adînca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare” şi medaliei de „luptător pentru pacea omenirii”, o pace mincinoasă ca şi virtuţile cu care însuşi Antihrist va amăgi lumea.
Cui i-am închinat ră stignirile noastre, acela ne va şi răsplăti după măsura cu care a fost răsplătit răstignitul tîlhar cel din dreapta, strămoş al dreptei-răstigniri. Răzvrătita răstignire a tîlharului apostat, tată al răstignirii europene, să n-o iubim, chiar de-ar fi s ă suferim crucificaţi de mii de ori.

Sfîntul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (+1779)

„Eu, creştinii mei, mi-am cheltuit viaţa studiind timp de cincizeci de ani, am citit şi despre preoţi şi despre necredincioşi, şi despre atei şi despre eretici, am cercetat adîncurile înţelepciunii. Toate credinţele sunt mincinoase, calpe, toate sunt ale diavolului. Am înţeles şi acest lucru adevărat, dumnezeiesc, ceresc, desăvîrşit şi pentru mine şi pentru voi: numai credinţa creştinilor ortodocşi bine-credincioşi e bună şi sfîntă, ca să credem şi să ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Aceasta v-o spun acum, la sfîrşit, ca să vă bucuraţi si să vă veseliţi de mii de ori, că v-aţi învrednicit să fiţi creştini ortodocşi, şi să plîngeţi şi să vă tînguiţi pentru cei necinstitori de Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, care umblă în întuneric, în mîinile diavolului.
Ereticul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori şi Preasfînta Fecioara a mea e o desfrînată, iar Sfînta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la eretic? Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi creştin am datoria să -l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu ereticii?
De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorîţi pe eretici şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i plîngeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne că im acum pînă mai avem vreme, ca să nu se întîmple să se mînie Dumnezeu pe voi şi să ne lase din mîna Lui şi să păţim şi noi ca ereticii şi chiar mai rău. Antihristul e unul papa, iar nu altul (adică turcul n.n.) cel care e în capul nostru. Înţelegeţi cine, fără să-i spun numele.  Noi avem o poruncă ce spune să anatematizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au statornicit Părinţii Bisericii noastre.” (Stupul Ortodox, 1999)